Palatul de clestar
Cam pe la începutul vremilor, pâna unde prastia mintii nu azvârle, se povesteste, asa, ca din scorneala, ca omul era croit din alte foarfeci si cioplit din alta barda.
Tot cu mâini si cu picioare era si pe-atunci, tot cu ochi si cu urechi, tot cu nasul deasupra gurii si cu calcâiele la spate, dar de învârtea copacul smuls din radacina si mi-ti izbea la mir leii pustiilor, dihaniile cadeau tumba, cu labele în sus, marghiolindu-se a moarte.
Apele curgeau la vale si muntii se ridicau în sus. Nu se pomeneau flori pe cer si stele pe pamânt — ca pe la pârdalnicii nostri de stihari —, dar multe nu erau asa dupa cum sunt.
Împaratii de mureau în lupta de buzdugan, bine, iar de nu, li se uitau de zile. Numai daca barba le matura tarâna la noua coti în urma, chemau pe unul din feciori, pe cel mai viteaz si mai cu minte, si-i daruiau naframa, inelul, palosul, stema si gonaciul, ca sa poata împarati si razboi în locul lor.
Apararea si dreptatea atârnau de taisul palosului. Cu mintea cântareau si hotarau, iar cu palosul împarteau. Si spun unii ca pe atunci mergea mai bine cu minte dreapta si fara de legi, decât, ca în zilele noastre, cu legi drepte si cu minte strâmba.
Pe-asa vremuri se zice ca ar fi vacuit împaratul cu stema rupta din soare, în cel mai frumos palat de clestar si peste cel mai întelept si mai viteaz norod.
Nu era crai pe care împaratul cu stema rupta din soare sa nu-l fi domolit, ca nici o oaste dusmana nu putea sa-i stea împotriva. La vreme de adânci batrâneti sta înzauat în fruntea ostasilor, calare pe un bidiviu ce arunca pe nari trâmbe de fum si limbi de foc. Si toti ai sai prindeau la inima si biruiau, caci asa li se pareau lor cum era el de batrân si înzilizit, tocmai ca o lance ruginita, care de-a pururea rapusese pe oricine izbise.
Dar cât era de mare si de vestit, ca se dusese vestea pâna unde pamântul e drob si piftie, de-a surda îi fura toate.
Într-o sfânta de vineri, cam pe la chindii, numai ce i se paru ca stema din cununa împa