TRISTETEA

Atât în calitatea de sentiment “empiric” al vietii, cât si în calitatea de sentiment metafizic al acesteia, tristetea are o configuratie aporetica, ceea ce înseamna ca în ambele ipostaze ea coincide cu o situatie afectiva conflictuala. Tristetea este o forma specifica a luptelor dintre contrarii. Fara îndoiala, individul care se instaleaza în tristete ca într-un fel de concluzie afectiva a unei serii de evenimente cu un caracter strict personal nu va resimti niciodata nevoia de a teoretiza pe marginea ei si de a-i atribui prin urmare, un sens mai profund si mai general. El nu va defini niciodata tristetea în termeni aporetici. Dar el o va percepe ca o tonalitate aporetica, o va percepe, deci, ca o contradictie afectiva interna, ca o insatisfactie afectiva, ca o indispozitie sufleteasca, o va percepe asadar, ca o expresie a neîmplinirii vietii sale sufletesti. Omul (obisnuit), care se întristeaza, se întristeaza pentru ca este contrariat în aspiratia lui spre fericire. Tristetea lui (tristetea lui “empirica”) decurge din faptul ca, în elanul sau spre fericire, el întâmpina opozitia unei forte exterioare. Din aceasta tensiune si lupta între contrarii nu rezulta neaparat un vid sufletesc, un “neant” psihic. Daca nu va cunoaste ceea ce s-ar numi mortificarea sufletului, persoana dominata de sentimentul tristetii “empirice” va cunoaste, totusi, variatul registru al regretelor si, pentru o anumita perioada de timp, va intra chiar într-o stare de inactivitate, de imobilism si se va lasa patrunsa de perfidia otravita a oboselii psihice.
Tristetea filozofica este un sentiment mult mai complex. Un sentiment filozofic propriu-zis este un sentiment trecut prin filtrul reflectiei, al meditatiei, al ratiunii critice. Un sentiment devine un sentiment filozofic atunci când îl conceptualizam, îl rationalizam, îi atribuim un sens explicit.
Deci, exista doua feluri de tristete: tristetea irationala sau prefilozofica si tristetea filozofica. Lor le corespund doua forme speci